Străfulgerată de zâmbetul tâmp al muzei lumea-i sătulă de politică, de minciună, de rău și de urât. Primim zilnic știri care ne dau mai multe amețeli decât informații. Încet-încet ne-am transformat în animale de companie ale unui asasin în serie, de aici și umilințele suportate sunt greu de descris. Călătorim împotriva noastră la capătul nopții. Aristotel avea dreptate să considere că politica fără morală nu mai este politică.
Dar cine să-l audă și să-l înțeleagă azi? Doar din orgolii se poate tace în viață. Sunt undeva la mare, deși e încă frig. Privite de deasupra, umbrelele de pe plajă par pioneze cu care se fixează nisipul. Îmi închipui o domnișoară cu bikini alb, ca o batistă de copil. Iarna m-a blocat într-o fereastră de chiciură. Dimineața sparge oglinzi, chiar când bubuie iarna pe toată Europa. Dar eu sunt plecat la ora gândului de primăvară. Așa m-am obișnuit. Mă cuprind ideile crețe chiar și când mă duc la mormântul părinților. Pentru astfel de momente nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș putea să trăiesc în altă țară. Cel mai regretat e tata plecat spre alte zări unde soarele nu apune niciodată. Și ce nevoie aș fi avut de el tocmai acum, măcar să se bucure de micile mele realizări. Dar n-a fost să fie. De aceea apăr ca un vultur identitatea națională, credința în Dumnezeu și în biserica lui.
Din când în când privesc la caligrafia scrierilor părintelui care-l face vecin cu veșnicia. Am fidelitate doar față de talent pe care ani buni nu l-am batjocorit niciodată, deși am râs tot timpul împreună. Adversarii făceau pe dracul în parte să mă oprească din scris, doar-doar mă voi liniști. Mai este puțin și se împlinesc doi ani de când planeta întreagă a intrat în carantină, trimisă-n abis de Forțele Absurdului.. Și cu acest prilej am constatat că statul este cel mai prost administrator gospodar, dar niciodată nu iese în pierdere. Ignor împlinirile, deznădejdile, speranțele, regretele și complimentele unei vieți trăite în aroganță întru și pentru cultură. Biografia nu este decât literă de lege pentru mine și literă de Biblie pentru mine. Maurul poate să moară după ce a făcut mizerabila-i trebușoară. Cu sau fără aprobarea unei astfel de populații, fostă cândva popor. Am nevoie de cofeină ca să dau bun de tipar și acestui eseu. Merg mai departe pe mica stradă pe care nu am domiciliul. Încurajez o vecină cu bigudiuri de țață cu “hai fetițo, hai că poți”. Chiar dacă azi a pierit de frică și AUR-ul tău îndrăgit. Curat murdar, mișeilor. Pacea e complet deteriorată. Este ora când toți procurorii de la coada vacii sunt promovați judecători. Politica României nu ne vrea tăcuți, că altminteri intră în fibrilații.
Sistemul de forță al statului de drept se închide treptat ca o conservă, iar în interiorul ei ne vom sufoca, noi, muritorii. Nu accept în contrapartidă explicații bigubastice. Posibilul război a devenit blaurul din mlaștina pe care-l aduci la circ să se înfioare lumea. Te-nguă viață. E obositor , am ostenit cu toții de dezgust. Și de lene. Părerea mea, cum repeta și Nicolae Văcărescu. O să fie greu să trăim numai cu scurtături și răutăți. Invidia de multe ori se preschimbă în imbecilitate. Abundă ziarele și revistele de hau-bau. Pline de fracturi de logică. În care semnează impostori jurnalistici.
Speranța e un sentiment care pierde teren în zilele noastre. Se pare că modelul de lider nesimțit începe să prindă din ce în ce mai mult la tot mai mulți indiferent dacă sunt aleși sau numiți. Un fel de giboni ai ploii. E distanță mare de la binele concret la binele abstract. Dialogurile în privat îmi stau pe creier așa cum stă un șifonier pe unghia degetului mic de la picior. Sunt un om care trăiește cu gazetăria. De aici mânânc, de aici visez. Am prieteni care-mi spun că nu sunt normal, am un șurub nestrâns la karmă. Sunt altfel decât idioții utili ai planetei. Care-și susțin semidocții pe o listă sau alta. Lumea e complet razna. Ne vom lupta cu ruși până la ultimul român. Singura halviță e să ne lăsăm prizonieri. Nu mă interesează părerea altora despre nimic. Am doar o întrebare: virușii sau vin rușii?
Cu plecăciune,
