Angela Gheorghiu își dă în petec

În cursul operei „Tosca”, de pe scena Sejong Arts Center din Seul, soprana s-a simțit lezată de împrejurarea că colegul de scenă, tenorul Alfred Kim, a ținut un bis în cadrul ariei din actul 3 al piesei, împotriva convingerii ei că fluența operei ar fi fost alterată de susținerea bis-urilor. În semn de protest, ea s-a urcat pe scenă și a făcut tot posibilul să-l oprească pe dirijor.

Urmarea a fost că Angela Gheorghiu a fost huiduită la scenă deschisă. În loc să simtă starea de spirit a publicului coreean, dornic să-și elogieze prin aplauze compatriotul, Angela Gheorghiu a simțit nevoia să se dea în stambă în numele orgoliului personal. Ce ar fi costat-o dacă în actul doi ar fi acceptat un bis pentru aria interpretată de ea? Și ce ar fi pierdut dacă nu săvârșea impolitețea de a-l întrerupe pe dirijor? Și așa s-a iscat un incident a cărui consecință a fost spulberarea atmosferei din opera „Tosca”. Oricât a încercat după aceea să dreagă busuiocul, publicul coreean a rămas cu o impresie deplorabilă față de solista româncă. Iată unde duce vanitatea unei artiste care nu-și mai cunoaște lungul nasului.

Mi-amintesc de un episod la fel de jalnic având-o tot pe ea protagonistă. În urmă cu 10 ani, în 2014, Ana Blandiana a organizat un concert aniversar la Ateneul Român cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la inaugurarea Memorialul Durerii de la Sighet. Vrând ca jubileul să fie unul de rang înalt, Ana Blandiana a invitat-o pe Angela Gheorghiu să onoreze cu vocea ei memoria celor care au murit în fosta închisoare comunistă. Întrucât bugetul organizatorilor era restrâns până pe sponci, directorul Filarmonicii “George Enescu”, Andrei Dimitriu, a pus la îndemână toată logistica de trebuință, începând cu orchestra instituției. În acel climat de austeritate, ce credeți că a făcut Angela Gheorghiu: i-a cerut Anei Blandiana un onorariu de 20000 euro. Cum poeta nu avea la îndemână o asemenea sumă, soprana și-a declinat prezența la acea reprezentație.

Evenimentul avea o încărcătura simbolică de netăgăduit, 20 de ani de la inaugurarea Memorialului Sighet, iar soprana noastră, în loc să se ridice la înălțimea momentului, și-a dovedit micimea spiritului mercantil. Iată cum poți terfeli arta în numele banilor și iată cum orgoliul poate schimonosi caracterul unui artist.

Pompiliu Comșa

Related posts

Și totuși sarmaua?!…Sarmaua dom’le!… e românească sau turceasca? Ce întrebare năroadă! Cum să fie turcească , mai ales cea așezonată cu slăninuță de porc crescut în bătătură! Păi unde ai mai văzut dumneata turc mahomedan, să înfulece sărmălute’n foi de viță și mustind a unturică de purcel? Și apropo de înfulecat. Se cam exagerează…cum că moldovenii și mai ales cei din Iași ar fi hulpavi la sarmale!Că dacă am avut pe unul mai pântecos, Nică a lui Ștefan a Petrei,gata acum toți suntem fanii lui Flămânzilă? Adevăru-i că tălica Ion a cam exagerat la hanul,,Trei sarmale”.Adicătălea ce înseamnă 3 sărmăluțe în foi de viță infășurate strâns…Chiar înăbușite în smântână tot n-ajung nici pe o măsea.Așa că povestitorul a sugerat modificarea firmei de la han.Păi nu-i mai corect ,,La trei oale cu sarmale”.Cum să atragi mușteriu cu trei amărâte de sărmăluțe anemice! Dar revenind la tradițiile noastre…Turcii…nu și nu că sarmaua este a lor! Că ei au învelit orezul în nu știu ce și de aici a început plagiatul! Pân’ la urmă am dat- o la pace recunoscând că aici în Balcani am împrumutat fiecare rețetele unii de la alții și avem acum fiecare sarmaua lui.Iar noi moldovenii de la Iași am mai adăugat la urmă o stropeală cu licoare de Cotnari.Iacă așa ghini! Și mă rog turcul cu treaba lui și cu ceaiul de măghiran!

Păzea! Vin turcii! Da nu fugiți bre! Chiar dacă vin înarmați până în dinți…cu baclavale, șuberek, sarailie și alte turcisme! Când? Pe 25,26 și 27 iulie a.c. Unde atacă? La Iași în Parcul Expoziției din Copou.Scop? Caritabil! Cine poate să ajute cumpărând produsele expuse să o facă! Știm cu toții câte au pătimit de la cutremure vijelii și altele.Hai bre să dăm o mână de ajutor!

O lume frământată!…Cu accente tragice, învolburate până aproape de autodistrugere.Pe ici pe colo mai răzbat timide câteva accente de speranță verde inchis,înghițite rapid de hăul întunecat.Totul se zvârcolește nevrotic ca în tablourile lui Van Gogh.Și toate acestea cu o insuportabilă claritate.Dureros de clare și palpabile, spaimele ne pătrund ființa instantaneu.Și totuși lumina își face loc și se încleștează într-o luptă pe viață și pe moarte cu întunericul.Oare vom reuși să-l învingem? În această cheie înțeleg eu să ,, citesc” acest superb peisaj marin al maestrului Petru Asimionese. Cu admirație Ioan Bodea.

🍪 Această gazetă folosește cookie-uri. Nu pentru a te urmări, ci pentru a funcționa corect, a-ți arăta conținut relevant și a înțelege cum este folosit site-ul. Acceptând cookie-urile, susții funcționarea presei independente și ne ajuți să rămânem liberi. Mai mult