Sfârșitul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX au fost pentru România o perioadă de neliniște continuă: bauturile alcoolice, tutunul, jocurile de noroc, presiuni externe, războaie care cuprindeau Europa, un stat tânăr, fragil, și o populație alcătuită în mare parte din țărani abia ieșiți din iobăgie. Ca si azi, armata era slab echipată, iar războiul nu însemna glorie, ci șanse reale de a fi sacrificați cei mulți, pentru decizii luate de puțini. Identitatea națională nu se clădea pe ambiții imperiale, ci pe **pământul muncit, gospodăria mică și supraviețuirea de zi cu zi**.
În acest climat, refuzul amestecului orbește în „Europa” nu era izolaționism, ci instinct de conservare. Replica celebră a lui **Nae Cațavencu**
— „Nu voi, stimabile, să știu de Europa dumitale!” — surprinde o teamă reală: aceea că modernizarea mimată și alianțele hazardate pot costa existența însăși a unui popor nepregătit pentru războaiele marilor imperii.
În aceiași ani, **Mihai Eminescu**, **Ion Luca Caragiale** și alți intelectuali au încercat, fiecare în felul său, să apere o identitate națională pe care o vedeau amenințată nu doar din exterior, ci și din interior: de corupția oficială moștenită din vechile administrații, de impostură, de servilism politic.
Când Caragiale scria, provocator, „Ne trebuie o tiranie ca în Rusia!”, nu cerea dictatură, ci denunța haosul, ipocrizia și incapacitatea statului de a-și proteja cetățenii.
Între 1880 și 1940, Europa fierbea. Războaiele mondiale se pregăteau sau tocmai se consumau, iar pentru România cel mai important lucru Este supraviețuirea. Textele vremii, inclusiv cele despre „românii verzi ”, trebuie citite în această cheie: reacții dure, ale unor oameni care vedeau cum un popor slab educat și sărac risca să fie decimat de patimilor cauzate de introducerea la scara larga a bauturilor alcoolice, a jocurilor de noroc si mai ales de jocuri geopolitice mai mari decât el.
„Românii verzi sînt datori să urască tot ce e străin și tot ce e de la străin, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde!” („Românii verzi”)
Poemul care urmează se așază în această atmosferă: nu ca un refuz, ci ca un avertisment. Uneori, a spune „nu” nu înseamnă închidere, ci supravietuire.