Prostia nu este o simplă lipsă de cunoștințe, ci o atitudine. Ea nu se naște din necunoaștere, ci din refuzul de a învăța. Prostia încrezută se crede deșteaptă, iar aroganța ei o face periculoasă. Atunci când prostia încearcă să meargă la școală, nu merge pentru a învăța, ci pentru a-și confirma prejudecățile și pentru a-și hrăni orgoliul.
Pe băncile școlii, adevărata minte se deschide, caută, întreabă și primește cu smerenie răspunsurile. Prostia, în schimb, intră cu ușa spartă, își aruncă părerea ca pe o lege, respinge argumentele și consideră profesorul doar un decor în fața căruia să-și etaleze „știința” de nimic. Pentru prostie, manualul este prea greu, cartea – inutilă, iar gândirea critică – un lux al „fraierilor”.
Când prostia merge la școală, ea nu se ridică, ci coboară nivelul tuturor. Ea ironizează pe cei care se străduiesc, îi ridiculizează pe cei care citesc, îi numește „tocilari” pe cei care muncesc. În realitate, prostia nu caută cunoașterea, ci aplauzele celor asemenea ei.
Adevărata dramă apare atunci când prostia primește diplome. Școala devine atunci nu loc de formare, ci fabrică de impostori. Și, odată scoasă din bancă, prostia cu diplomă se urcă în birouri, intră în funcții, semnează decizii, conduce instituții. Atunci, prostia nu mai este doar ridicolă – devine criminală.
Există însă o speranță: prostia poate fi înfrântă nu prin ceartă, nici prin dispreț, ci prin educație autentică, prin cultură, prin respect pentru adevăr. Școala nu este doar un spațiu cu ziduri și catedre, ci un loc unde sufletul învață să fie liber.
De aceea, când prostia vrea să meargă la școală, adevărata școală trebuie să-i pună oglinda în față și să-i spună: „Nu veni să mă cucerești, vino să te lași cucerită de cunoaștere.”