În trecut, femeile și fetele tinere coseau cele mai mândre cămăși pentru ziua de Paști

În trecut, intrarea în post marca un moment important în viața satului. Odată cu Lăsata Secului, nu doar că nu se mai mânca dulce, dar nu se mai organizau nici petreceri sau șezători. Cu toate acestea, femeile continuau să muncească asiduu.

Etnologii de la Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale au arătat că modelele ornamentale erau inspirate din natură și că fiecare motiv avea o semnificație aparte. Fiecare zonă avea specificul ei în ceea ce privește modelele și culorile folosite în îmbrăcămintea tradițională.

În perioada postului, când nu se mai desfășurau petreceri sau șezători, femeile și fetele tinere lucrau intens, în special la confecționarea îmbrăcămintei noi pentru sărbători. Cu toate că nu se mai organizau evenimente sociale, munca pentru pregătirea hainelor noi pentru întreaga familie continua într-un ritm susținut.

Fetele și nevestele tinere lucrau adesea în secret, pentru a nu dezvălui modelele pe care le coseau pe cămășile noi ce urmau să fie purtate de Paște la biserică. Competiția era acerbă, iar fiecare tânără își dorea să fie cât mai originală și creativă, în încercarea de a fi considerată “cea mai frumoasă”. Etnologii au păstrat caiete vechi cu modele transmise de la mame și bunici, pe care le foloseau la ornarea cămășilor de sărbători.

În acea perioadă, modelele erau ținute ascunse și erau păstrate cu grijă de fete și neveste, pentru a fi sigure că vor avea cele mai mândre cămăși în ziua de Paști. Se căutau modele cât mai originale și se lucra intens pentru a surprinde prin frumusețea detaliilor.

Munca lor nu se limita doar la gospodărie, ci mai ales la pregătirea îmbrăcămintei noi pentru toată familia. În trecut, era responsabilitatea femeii să asigure necesarul de țesături, de la îmbrăcăminte pentru membrii familiei până la lenjerii de pat sau alte obiecte textile casnice.

Prin această tradiție a confecționării hainelor și ornamentelor tradiționale, femeile contribuiau la păstrarea identității culturale a comunității și la transmiterea de la o generație la alta a tehnicilor și modelelor tradiționale. Munca lor intensă și talentul artistic rămân parte integrantă a patrimoniului cultural al României.

Related posts

Și totuși sarmaua?!…Sarmaua dom’le!… e românească sau turceasca? Ce întrebare năroadă! Cum să fie turcească , mai ales cea așezonată cu slăninuță de porc crescut în bătătură! Păi unde ai mai văzut dumneata turc mahomedan, să înfulece sărmălute’n foi de viță și mustind a unturică de purcel? Și apropo de înfulecat. Se cam exagerează…cum că moldovenii și mai ales cei din Iași ar fi hulpavi la sarmale!Că dacă am avut pe unul mai pântecos, Nică a lui Ștefan a Petrei,gata acum toți suntem fanii lui Flămânzilă? Adevăru-i că tălica Ion a cam exagerat la hanul,,Trei sarmale”.Adicătălea ce înseamnă 3 sărmăluțe în foi de viță infășurate strâns…Chiar înăbușite în smântână tot n-ajung nici pe o măsea.Așa că povestitorul a sugerat modificarea firmei de la han.Păi nu-i mai corect ,,La trei oale cu sarmale”.Cum să atragi mușteriu cu trei amărâte de sărmăluțe anemice! Dar revenind la tradițiile noastre…Turcii…nu și nu că sarmaua este a lor! Că ei au învelit orezul în nu știu ce și de aici a început plagiatul! Pân’ la urmă am dat- o la pace recunoscând că aici în Balcani am împrumutat fiecare rețetele unii de la alții și avem acum fiecare sarmaua lui.Iar noi moldovenii de la Iași am mai adăugat la urmă o stropeală cu licoare de Cotnari.Iacă așa ghini! Și mă rog turcul cu treaba lui și cu ceaiul de măghiran!

Păzea! Vin turcii! Da nu fugiți bre! Chiar dacă vin înarmați până în dinți…cu baclavale, șuberek, sarailie și alte turcisme! Când? Pe 25,26 și 27 iulie a.c. Unde atacă? La Iași în Parcul Expoziției din Copou.Scop? Caritabil! Cine poate să ajute cumpărând produsele expuse să o facă! Știm cu toții câte au pătimit de la cutremure vijelii și altele.Hai bre să dăm o mână de ajutor!

O lume frământată!…Cu accente tragice, învolburate până aproape de autodistrugere.Pe ici pe colo mai răzbat timide câteva accente de speranță verde inchis,înghițite rapid de hăul întunecat.Totul se zvârcolește nevrotic ca în tablourile lui Van Gogh.Și toate acestea cu o insuportabilă claritate.Dureros de clare și palpabile, spaimele ne pătrund ființa instantaneu.Și totuși lumina își face loc și se încleștează într-o luptă pe viață și pe moarte cu întunericul.Oare vom reuși să-l învingem? În această cheie înțeleg eu să ,, citesc” acest superb peisaj marin al maestrului Petru Asimionese. Cu admirație Ioan Bodea.

🍪 Această gazetă folosește cookie-uri. Nu pentru a te urmări, ci pentru a funcționa corect, a-ți arăta conținut relevant și a înțelege cum este folosit site-ul. Acceptând cookie-urile, susții funcționarea presei independente și ne ajuți să rămânem liberi. Mai mult