În România, proprietatea nu a fost niciodată un cadou. A fost o luptă. O casă, un teren, o bucată de pământ – toate au în spate ani de muncă, sacrificii, bani plecați în străinătate, credite luate cu frică în suflet și dosare întocmite cu încăpățânarea celor care nu vor să fie învinși de birocrație.
Dar, cu toate acestea, apare mereu câte un „Nea Ilie”, funcționar sau politician, care privește proprietatea românului cu un ochi rece și cu un stilou pregătit să mai semneze o taxă, o lege, o povară.
Și atunci întrebarea devine inevitabilă:
Cum să urâți, Nea Ilie, proprietatea pe care n-ați ajutat niciodată să fie ridicată?
Pentru că românul și-a construit gospodăria nu cu sprijin de la stat, ci cu:
nopți pierdute la muncă în străinătate,
credite pe 30 de ani,
salarii impozitate până la ultimul bănuț,
taxe plătite cu sfințenie,
nervi tociți în ghișee și cozi interminabile.
Și totuși, după o viață de muncă, mai veniți cu o lovitură
Cum să îți permiți, măi, Nea Ilie,
să dublezi impozitul pe proprietate,
câtă vreme românul a plătit o viață TVA, taxe și impozite pe banii din care a cumpărat și construit acea proprietate?
Cât de corect, cât de moral, cât de omenesc este să taxezi încă o dată ceea ce a fost deja impozitat?
Românul:
a plătit impozit pe salariu,
a plătit TVA pe materiale,
a plătit taxe la autorizații,
a plătit fiecare aviz,
a plătit notarul, cadastrul, arhiva, ștampila, hârtia.
Și după ce a trecut prin calvarul acesta, statul vine senin și spune:
„Mai plătește odată, că n-ai dat destul!”
Asta nu se numește fiscalitate – se numește pedeapsă
Statul nu îl răsplătește pe cetățean pentru că și-a ridicat o proprietate, ci îl sancționează.
Ca și cum munca lui ar fi o necuviință, nu un drept.
Iar ceea ce doare cel mai tare nu este suma în sine, ci mesajul pe care îl transmite:
„Proprietatea nu e a ta. E doar închiriată de la stat, atât timp cât poți plăti.”
Cât adevăr crud stă în această realitate românească…
Ați ajutat voi cu ceva, Nea Ilie?
Ce a făcut statul pentru ca românul să își poată ridica proprietatea?
A oferit viziune?
A oferit infrastructură?
A oferit sprijin administrativ?
A tăiat birocrația?
A simplificat actele?
A garantat acces la servicii decente?
Nimic din toate astea.
Românul s-a luptat singur.
Și după ce a învins, și-a pus acoperiș pe casă, și-a zidit demnitatea cu propriile mâini, voi veniți să îl taxați ca și cum ar fi făcut o crimă.
Statul nu e partener – e călărețul pe calul obosit al contribuabilului
Și de aici pornește revolta românului.
Proprietatea, în loc să fie un drept apărat, a devenit un motiv de pedepsire fiscală.
Românul, în loc să fie sprijinit, este pus la colț.
Statul, în loc să fie casă pentru cetățeni, e un stăpân care cere tribut fără rușine.
Nea Ilie, românul nu urăște statul.
Nu urăște legea.
Nu urăște autoritatea.
Românul urăște nedreptatea.
Și cum să fie altfel, când:
își construiește proprietatea singur,
o plătește cinstit până la ultimul cui,
și tot el este obligat să mai dea încă o dată bani pentru ceva ce deja a plătit?
Românul nu v-a cerut privilegii.
V-a cerut doar echitate.
Și v-a întrebat simplu, omenește:
„Cum îți permiți, Nea Ilie, să dublezi impozitul pe munca mea, când n-ai contribuit cu nimic la ea?”
În ziua în care statul va răspunde la această întrebare, poate că România va deveni cu adevărat o țară în care proprietatea este respectată – nu tolerată.