Fiți pe fază căci nici nu știți ce pierdeți. vorba șobolanului DD, Dan Diaconescu .
PETRE MIHAI BĂCANU
Alianţa Civică a apărut într-o perioadă în care societatea românească traversa o criză gravă (poate nu atât de primejdioasă ca cea de acum). Îmi amintesc de acele cozi lungi formate la înscriere, în holul casei lui Remus Mistreanu, din Eremia Grigorescu 10. În sfârşit, speranţele puteau fi coagulate întru consolidarea societăţii civile şi a statului de drept. Era o implicare curăţitoare într-un moment în care rinocerizarea era în toi. A fost o însufleţire spre limpezirea confuziei organizate. Cu toate decepţiile, n-am să regret niciodată că m-am implicat în AC. Marea sa realizare a fost alternanţa la guvernare, cu toate că CDR urma să devină campioana ocaziilor pierdute. Nu era nici o solidaritate exaltată. Am încercat să echilibrăm spectrul politic, am derulat o sumedenie de programe de educaţie civică. Acum s-a intrat într-o altă fază: acceptarea la rezistenţă. Poate mai mult ca în 1990, forţele guvernamentale trebuie supuse supravegherii critice din partea societăţii civile. Acum, când România se află nu numai în criză economică, ci stagnează, regresează. Poate apare o altă Alianţă Civică.
NICOLAE CONSTANTINESCU
Alianţa Civică a apărut din nevoia pe care am simţit-o în mod acut de a fi împreună pentru încercarea Don Quijote, adică de a ne lupta şi a birui un sistem care ne alterase şi ne strivise demnitatea, pe care-l consideram de nezdruncinat, care-şi crease nenumărate pârghii de autoalimentare. La scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, a fost clară pentru toată lumea confiscarea momentului de graţie care ne unise în mod miraculos şi înlocuirea acestei stări cu răzbunare, cu umilire, cu denigrare. Privind retrospectiv aceşti ultimi 20 de ani, consider că principala greşeală pe care am făcut-o a fost uşurinţa cu care am abandonat principiile, scontând pe nişte victorii pasagere, lipsite de soliditate.
NICOLAE PRELIPCEANU
Credeam că lumea se va transforma în bine. Că n-o să mai auzim niciodată de regimul comunist ca de o fericire pierdută. Credeam că toţi cetăţenii României sunt, dacă nu fericiţi, măcar mulţumiţi să fie liberi şi să poată alege singuri pe cine cred ei că trebuie să ne guverneze. Credeam că n-o să mai trebuiască să-i explici cuiva, şi acesta să nu creadă, că e mai bine să nu ai un dictator-tătuc deasupra capului. Nu, pardon, deasupra capului e sabia lui, cu care capul plecat nu-l taie. El şi ai lui sunt pe gâtul tău, cocoţaţi şi ţinându-te bine cu capul în jos. Într-o poziţie din care nu poţi să vezi nici ce zăreau înlănţuiţii ăia ai lui Platon, în peştera celebră. Că, dacă eşti cu capul aproape lipit de pământ, ochii tăi nu mai disting nici umbrele.
ION MĂNUCU
În iunie 90, când trenurile cu mineri se pregăteau să vină spre Bucureşti, eu am decis să fie oprite în staţia Petroşani. Eu eram un fel de IR al CFR. Mi-au desfăcut contractul de muncă, pentru aşa-numite abateri de la siguranţa circulaţiei, dar au fost obligaţi să mă reprimească după 6 luni. Parţial, AC şi-a atins scopurile. Dar cred că au tras-o înapoi câteva lucruri: participarea AC în Convenţia Democratică a fost un element pozitiv, dar, odată cu intrarea la guvernare a Convenţiei, Alianţa ar fi trebuit să-şi păstreze menirea iniţială, adică cea de supraveghere a guvernării, şi, de aceea, AC ar fi trebuit să iasă imediat după ce Convenţia a câştigat alegerile. Pe de altă parte, aţi văzut că orice om are un preţ, care poate să fie material, de poziţie socială etc. şi atunci se produc alunecările de rigoare. Fără a da nume. Societatea noastră românească este diversă şi, spre deosebire de nemţi, mai avem zicala că se poate şi aşa.
MIHAI ZAMFIRESCU
Eu cred că AC şi-a împlinit menirea, pentru că fără ea nu se făcea schimbarea în 96. Eu am lucrat şi pentru alegerile din 92, tot la calculator. Cei de la putere au acceptat să se numere în paralel voturile, în 92, şi atunci puterea fesenistă a pierdut toate primăriile în Bucureşti. Fiecare sector avea câte un calculator alături de cineva de la Alianţă, asigurându-se numărătoarea paralelă. La primul tur au dat voie să numere în paralel, dar la al doilea tur n-au mai acceptat. A fost primul semn că lucrurile se pot schimba. În 96 mişcarea a fost şi mai puternică. Între timp veniseră calculatoare destule din străinătate şi pentru Alianţă şi s-a putut face numărătoarea paralelă. Eu am destui prieteni în a căror părere am încredere, dar nu ştiu dacă lumea s-ar mai arunca în politică ca înainte, pentru că dezamăgirea e foarte mare. Sigur, o să pornească la un moment dat încă o mişcare civică, nu se poate fără. Cei care sunt în politică, în afară de câteva foarte mici excepţii, majoritatea se gândesc la ei, şi nu la binele celorlalţi. Şi nu există sancţiune.
REMUS MISTREANU
Horia Bernea mi-a spus că urma să se facă Alianţa Civică, dar nu există loc de sediu. Eu, ca şi Horia, aveam în familii 45 de ani de condamnări de puşcărie comunistă. Ne-am gândit să facem ceva pentru cei care au stat în puşcăriile comuniste. Şi am zis: pun eu casa la dispoziţie. Şi aşa, cu Petre Mihai Băcanu, cu Ticu Dumitrescu, am stabilit sediul AC la mine acasă. Sufrageria a devenit sala de consiliu şi şedinţele se petreceau acolo, unde i-am cunoscut pe toţi. Camerele celelalte au rămas de locuit. Mai aveam un hol mare de 36 m.p., de care prima dată când au venit oamenii s-au speriat, pentru că era o barcă în hol. AC a stat în casa mea până când s-a hotărât Nicolae Manolescu să facă Partidul Alianţa Civică. Eu le-am spus de la început să nu facem ca FSN şi să ne transformăm în partid. Ei, şi surpriza am avut-o când s-au hotărât să se transforme în partid şi atunci eu am spus că nu mai pot să dau faţă cu oamenii pentru că le-am promis că nu ne transformăm în partid.
NU PUTEM REUŞI DECÂT ÎMPREUNĂ
Romulus Rusan
foto: revista22.ro
7 decembrie 2010
Mă întreb cum aş scrie acest articol dacă n-aş fi eu în cauză, dacă n-aş fi trăit perioada despre care va fi vorba ca un actor al ei. Ca un actor care şi-a petrecut clipele, orele, săptămânile şi anii luându-şi rolul atât de în serios încât, pe nesimţite, acesta i-a confiscat zilele, nopţile, duminicile şi concediile, cu viaţă cu tot. O viaţă pentru alţii, care, treptat, i-a anulat viaţa profesională, l-a despărţit de rude şi prieteni, l-a claustrat în acţiune. Când am pornit, o mână de oameni, Alianţa Civică nu aveam nicio idee despre ce va urma şi despre cât va dura. Ştiam că suntem în faţa unui mamut inform şi nedefinit, ale cărui limite nu le intuiam şi a cărui forţă ne tăia respiraţia. Ştiam doar că a furat o revoluţie, că s-a întins peste ţară cu gândul de a nu ceda nicio poziţie, că a mimat formele democratice de ochii străinătăţii, dar că sub mănuşa diplomatică poartă un box de fier cu care poate lovi oricând pe neaşteptate. Avea de partea sa poliţia, armata, serviciile secrete, justiţia, radioul şi televiziunea de stat (altele nu existau), averea uriaşă a ţării şi a partidului, pe care se jura că nu o va vinde străinilor, dar care era dată încet, dar sigur pe mâna propriilor aderenţi. Avea majoritatea ziarelor. Avea peste o sută de partide satelite inventate peste noapte în apartamente de bloc. Avea un mecanism parlamentar care sufoca opoziţia. Avea, deocamdată, masele, pe care gustul libertăţii şi promisiunile electorale făţarnice le zăpăciseră până într-acolo încât, în mai 1990, dăduseră lui Ion Iliescu 85% din voturi, iar FSN-ului 66%. Deşi avea de partea sa masele, FSN nu dispunea de o societate civilă structurată. Cuvântul împreună desemna mai degrabă o populaţie dezorientată decât un liant social consistent. Cele trei mineriade rostogolite peste Capitală au semănat spaimă şi incertitudine. După zdrobirea opoziţiei, reale şi închipuite, din 14-15 iunie, Marşul în alb din 13 iulie 1990, care relansa energiile Pieţei Universităţii, a însemnat şi o retrezire a speranţei. Din Piaţa Operei, trecând prin Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană pentru a se întoarce pe Calea Victoriei, 250.000 de oameni îmbrăcaţi în alb şi purtând în mână câte o floare au defilat în tăcere, aplaudaţi pentru prima dată deschis din balcoanele blocurilor bucureştene. Aşa a apărut după mai puţin de patru luni Alianţa Civică. Discuţiile s-au purtat întâi în redacţia României libere, iar mai la urmă, într-o casă particulară de lângă Grădina Icoanei. În acelaşi timp, s-a luat legătura cu Grupul pentru Dialog Social, Grupul Independent pentru Democraţie, cu revoluţionarii timişoreni, cu asociaţii din Iaşi şi Tg. Mureş, cu muncitorii din Braşov şi chiar cu minerii din Valea Jiului. Din sutele, dacă nu miile, de ziare apărute imediat după revoluţie, doar 22, România liberă, Baricada, Expres, Tinerama şi alte câteva susţineau noua formaţiune civică şi politică, pe care justiţia aservită se încăpăţâna să nu o înscrie, cerându-i să se declare apolitică. Controversa a durat câteva săptămâni, în statut a apărut sintagma: civică şi apartidică (pentru că, într-adevăr, nu era vorba de un partid), iar la 8 noiembrie, într-un hol al Hotelului Bucureşti, a avut loc conferinţa de presă care anunţa constituirea. Ultima deziluzie a Alianţei în raport cu partenerii din Convenţie a avut loc în acel trist sfârşit de guvernare din anii 1999-2000. A încercat să-i convingă să înceteze şirul neîntrerupt de ofense şi de agresiuni verbale cu care se tratau unii pe alţii. Alianţa Civică a dovedit că se poate urca oricât de riscant în lumea ideilor, principiilor şi speranţelor, chiar dacă ştii că la un moment dat vei coborî doar în istorie.
Solidaritatea este superlativul libertății. Alianța Civică – privire după 25 de ani, editor Ioana Boca: Romulus Rusan, Ana Blandiana, Mihai Șora, Petre Mihai Băcanu, Remus Nistreanu, Mihai Zamfirescu, ing. Ion Mănucu, Gabriel Andreescu, Nicolae Prelipceanu, Vartan Arachelian, Leontin H. Iuhas, Dan Grigore, Gheorghe Boldur-Lățescu, Andrei Stăncescu, Lucia Hossu-Longin, Constantin Marțian, Mircea Carp, Dumitru Manda, Ioana Voicu-Arnăuțoiu, Rodica Palade, dr. Mariana Florian, Aurelia Diaconu, Tudor Matei, dr. Nicolae Constantinescu, Gheorghe Mihai Bârlea, Alina Grigorescu, Florin Eșanu, dr. Lia Zotovici, Marius Bâzu, Vladimir David, Lucica Albinescu, Anton Georgescu, ing. Nicolae Noica, dr. Miron Costin, Alexandru Bulai, Dorana Coșoveanu, Virgil Rațiu, Nicole Drăgușin, Anneli Ute Gaganyi, Armand Goșu, Ovidiu Șimonca, Marius Ghilezan, Liviu Tofan, Brîndușa Armanca, Alexandru Zub, Alexandru Gussi, Dan Manolache, Hannelore Baier, Doru Braia, Laurențiu Mihu, Horia Ghibuțiu, Domnița Ștefănescu, Simona Popescu, Elena Perdichi, Traian Călin Uba, Radu Filipescu, Dan Pavel; Fundația Academia Civică, 2015.
Și în loc de final, doar o întrebare: oare mai este posibilă o asemnea mișcare azi în România noastră dragă? La care vă invităm să ne dați răspunsurile pe care le considerați de cuviință. Nu vom cenzura nimic. Cu plecăciune, Pompiliu Comșa laureat pentru presă al Parlamentului European