Bravos, nene Ilie! Ai reușit ceea ce nici armatele străine, nici bombardamentele și nici foametea nu au putut să facă: ai sărăcit un popor până în măduva sufletului. Ai demolat economia cu viteza cu care cade un bloc făcut din BCA ud, ai distrus agricultura mai repede decât un roi de lăcuste flămânde și ai reușit să faci din școală o sală de repetiție pentru șomeri. Să nu uităm cultura – ai transformat-o într-o parcare pustie pentru idei abandonate.
Și poporul, ce face? Te aplaudă, nene Ilie! Îți pregătește cea mai „istorică” statuie – dar nu de bronz, că nu mai avem bani, ci din sărăcie presată și lacrimi turnate în beton prost. Ești eroul negativ al unei epopei care se scrie singură, cu litere de praf și foame.
Dar hai să facem un exercițiu de imaginație: dacă acest popor ar fi avut educație chinezească, oare ai mai fi reușit? Dacă românul ar fi învățat de mic să muncească cu rigoare, să respecte comunitatea, să nu-și vândă țara pe o plasă cu făină și două promisiuni electorale, ai mai fi avut tu, demolatorule, ce să dărâmi? Ți-ai fi dat barosul de un zid de granit, nu de un perete de lut.
Dar ce noroc pe tine, nene Ilie! Ai prins cel mai moale popor: educația lui se clatină ca o căruță cu roți pătrate, disciplina lui e ca un tren personal întârziat trei ore, iar solidaritatea lui dispare mai repede decât semnalul la telefon pe deal. Ai avut în față nu un neam, ci un cârd de oameni dezbinați, ușor de păcălit și mai ușor de cumpărat.
Și iată-te acum, marele „constructor de ruine”. Țara e praf, dar statuia ta – cea a demolatorului – strălucește în amărăciunea oamenilor. Nu-i de mirare că poporul te slăvește: i-ai oferit un spectacol unic, mai tragic decât orice război și mai comic decât orice glumă proastă spusă la birt.
Bravos, nene Ilie! Istoria te va ține minte nu ca pe un lider, ci ca pe cel care a reușit să facă din România un circ fără cort și un popor de spectatori plătind biletul cu propria lor sărăcie.