Pe holuri de spital ne-adună vremea,
Cu pași de umbre lungi și obosite,
Iar clipele, ca niște așchii grele,
Răsar din pulberea durerii nesfârșite.
Aici, tăcerea poartă halat alb,
Iar noaptea-și pune cerul pe o pleoapă;
Și-n fiecare ușă stă un gând,
În fiecare geam ,o rugă care sapă.
Pe holuri trec destine amânate,
Își duce omul sufletul în brațe,
Iară speranța, cu umbre legănate,
Le unge rănile cu vis, pe jumătate.
Aici se naște omul iar,puțin mai șters
Din plâns se face drum spre dimineață;
Și-un doctor, într-un colț de univers,
Aprinde-n inimă o stea ,plină cu viață.
Pe holuri de spital îmi fac iluzii,
Cu mâna strânsă-n mâna celor dragi,
Unde-n miros de ioduri și perfuzii ,
Durerea te invață să învingi,să tragi.
Iar dacă mâine voi pleca mai drept,
E fiindcă azi, în noaptea-asta grea,
Pe holuri ,unde suferința e-un concept,
Un înger mi-a șoptit să lupt cât voi putea.