Așa ne-au spus. Că suntem țărănci. Că n-avem asigurare medicală, că nu știm să mai muncim, că nu mai știm să creștem animale. Că suntem o povară. Că ne țin în viață pe datorie. Că din cauza noastră s-a dus țara de râpă. Că nu merităm nici ajutor, nici respect, nici milă.
Dar cine sunteți voi, să ne judecați? Cine sunteți voi să ne spuneți cât valorăm, când voi n-ați ținut o coasă în mână în viața voastră? Când ați uitat ce înseamnă să pui mămăliga pe foc și să aduni ouă din cuibar? Voi, care azi scuipați pe mâinile crăpate ale mamei, dar mâine vreți să vă hrănească din grădina ei?
Ne-au tăiat subvențiile, ne-au scos din sate, ne-au trimis la oraș să murim pe câte un salariu mizer, ne-au împins să plecăm în străinătate să culegem sparanghel, în timp ce acasă ne-au batjocorit. Ne-au lăsat cu biserica și cârciuma, dar fără școală și dispensar. Și acum vin să ne spună că din cauza noastră nu se mai nasc copii în țara asta. Că noi, cele care am crescut generații întregi, nu mai știm să fim mame.
Dar cum să crești un copil când nu ai din ce? Când orice alocație e o umilință, iar orice spital e o loterie? Ne-au lăsat goale, ne-au judecat, și apoi ne-au cerut să fim puternice.
Eu nu uit. Și nu iert. Pentru că durerea din oasele mele, din nopțile nedormite, din grijile strânse în colțul ochiului, nu se uită ușor.
Nu sunt o cifră pe o hârtie. Sunt femeie, sunt mamă, sunt țăran. Nu cer milă, cer respect. Și să mă lăsați să-mi cresc copilul fără să-mi spuneți că sunt o rușine pentru voi.