Turnul înclinat din Pisa

La 9 august 1173, în oraşul italian Pisa, a început construirea unei “campanile”, un turn imens, de peste 50 de metri. Părea un proiect obişnuit şi nimeni nu prevedea că simpla capelă care se dorea la acel moment se va transforma, peste multe sute de ani, într-un obiectiv turistic de notorietate mondială. Turnul din Pisa a fost planificat ca o clopotniță pentru Domul din oraşul italian. După 12 ani de la punerea pietrei de temelie, pe 9 august 1173, când construcția ajunsese la etajul al treilea, din cauza solului, constituit din noroi argilos și nisip, care are puțin sprijin pentru structuri, turnul a început să se încline în direcția sud-est.

Timp de 100 de ani, construcția a fost stopată. Următoarele patru etaje au fost construite oblic, pentru a compensa partea înclinată. Giovanni di Simone, inginerul responsabil la reluarea construcției, a căutat să compenseze înclinația făcând noile etaje puțin mai înalte pe partea scurtă, dar zidăria suplimentară a făcut ca structura să se scufunde și mai mult. După aceea, construcția a trebuit să fie întreruptă din nou, până în 1372, când turnul-clopotniță a fost finalizat. Înalt de 55,86 m, cu o grosime a zidului la bază de 4,09 m și o greutate estimată la 14.500 tone, turnul a fost proiectat să stea vertical. Se deosebește de turnurile pătrate obișnuite din Italia centrală și este într-un mare contrast cu turnurile ascuțite din nordul Europei.

Este format din 14.200 de tone de marmură albă de Carrara și are șapte clopote, dar acestora nu li s-a mai permis să bată de mult timp, din cauza pericolului de prăbușire. Scările în spirală duble aliniau interiorul turnului, cu 294 de trepte care duceau de la sol la camera clopotniței (o scară încorporează două trepte suplimentare pentru a compensa înclinația turnului). În 1990, turnul s-a aplecat la un unghi de 5,5 grade. Datorită importanței sale pentru industria turismului, guvernul italian s-a implicat serios în ultima consolidare, care a început în anul 1990.

În decembrie 2001, turnul a fost declarat stabil și sigur pentru 300 de ani și a fost redeschis accesului publicului. Astăzi turnul se înclină cu 3,97 grade față de axa sa verticală, care este de aproximativ 4 metri.

Împreună cu Piața Miracolelor, unde se află, turnul a fost declarat parte din Patrimoniul Mondial UNESCO în 1987.

Related posts

Și totuși sarmaua?!…Sarmaua dom’le!… e românească sau turceasca? Ce întrebare năroadă! Cum să fie turcească , mai ales cea așezonată cu slăninuță de porc crescut în bătătură! Păi unde ai mai văzut dumneata turc mahomedan, să înfulece sărmălute’n foi de viță și mustind a unturică de purcel? Și apropo de înfulecat. Se cam exagerează…cum că moldovenii și mai ales cei din Iași ar fi hulpavi la sarmale!Că dacă am avut pe unul mai pântecos, Nică a lui Ștefan a Petrei,gata acum toți suntem fanii lui Flămânzilă? Adevăru-i că tălica Ion a cam exagerat la hanul,,Trei sarmale”.Adicătălea ce înseamnă 3 sărmăluțe în foi de viță infășurate strâns…Chiar înăbușite în smântână tot n-ajung nici pe o măsea.Așa că povestitorul a sugerat modificarea firmei de la han.Păi nu-i mai corect ,,La trei oale cu sarmale”.Cum să atragi mușteriu cu trei amărâte de sărmăluțe anemice! Dar revenind la tradițiile noastre…Turcii…nu și nu că sarmaua este a lor! Că ei au învelit orezul în nu știu ce și de aici a început plagiatul! Pân’ la urmă am dat- o la pace recunoscând că aici în Balcani am împrumutat fiecare rețetele unii de la alții și avem acum fiecare sarmaua lui.Iar noi moldovenii de la Iași am mai adăugat la urmă o stropeală cu licoare de Cotnari.Iacă așa ghini! Și mă rog turcul cu treaba lui și cu ceaiul de măghiran!

Păzea! Vin turcii! Da nu fugiți bre! Chiar dacă vin înarmați până în dinți…cu baclavale, șuberek, sarailie și alte turcisme! Când? Pe 25,26 și 27 iulie a.c. Unde atacă? La Iași în Parcul Expoziției din Copou.Scop? Caritabil! Cine poate să ajute cumpărând produsele expuse să o facă! Știm cu toții câte au pătimit de la cutremure vijelii și altele.Hai bre să dăm o mână de ajutor!

O lume frământată!…Cu accente tragice, învolburate până aproape de autodistrugere.Pe ici pe colo mai răzbat timide câteva accente de speranță verde inchis,înghițite rapid de hăul întunecat.Totul se zvârcolește nevrotic ca în tablourile lui Van Gogh.Și toate acestea cu o insuportabilă claritate.Dureros de clare și palpabile, spaimele ne pătrund ființa instantaneu.Și totuși lumina își face loc și se încleștează într-o luptă pe viață și pe moarte cu întunericul.Oare vom reuși să-l învingem? În această cheie înțeleg eu să ,, citesc” acest superb peisaj marin al maestrului Petru Asimionese. Cu admirație Ioan Bodea.

🍪 Această gazetă folosește cookie-uri. Nu pentru a te urmări, ci pentru a funcționa corect, a-ți arăta conținut relevant și a înțelege cum este folosit site-ul. Acceptând cookie-urile, susții funcționarea presei independente și ne ajuți să rămânem liberi. Mai mult