Într-o țară secătuită de promisiuni deșarte și bugete stoarse până la os, există totuși soluții simple, clare și de bun-simț pentru a redresa direcția și a elibera poporul de povara robiei moderne. Nu vorbim despre teorii economice sofisticate sau strategii pe hârtie lucioasă. Nu. Vorbim despre acțiuni concrete, de bun-simț, pe care orice om cu judecată le-ar aplica în propria gospodărie. Dar, cum în statul român rațiunea este o virtute rară, se preferă perpetuarea risipei, a complicităților și a imposturii.
Primul pas: dai repede afară politicul din consiliile de administrație.
Toate instituțiile și companiile care aparțin statului sunt infestate de sinecuriști, numiți nu pe criterii de competență, ci pe pile, relații și slugărnicii. Acești oameni, plătiți regește din bani publici, nu doar că nu aduc plus-valoare, dar adesea contribuie activ la falimentul instituțiilor pe care le conduc. Cât de greu e să spui: „Stop! De azi, consiliile de administrație nu mai sunt azile politice!”? E greu doar dacă nu vrei să tai din privilegii. Iar cine nu vrea să taie din ele, le menține cu bună știință pentru că profită de ele.
Pasul doi: afară cu toți cei care plimbă hârtii de colo-colo fără rost.
Administrația românească este o pădure de birouri care rod la buget și nu dau nimic înapoi. Există zeci de mii de funcționari care au ca singură ocupație semnatul și parafatul hârtiilor. Nu creează valoare, nu oferă servicii reale cetățeanului, ci întrețin un sistem birocratic sufocant și ineficient. Digitalizarea? E doar un slogan. Realitatea e că dosarul cu șină trăiește și prosperă. Ce-ar fi să renunțăm la posturile de decor și să păstrăm doar ceea ce e esențial?
Pasul trei: desființezi primăriile care au sub 5.000 de locuitori.
România geme de comune cu 800, 1.200 sau 2.000 de locuitori care au primar, viceprimar, consiliu local, aparat administrativ complet. Costuri uriașe pentru comunități mici, care abia au bani să-și plătească curentul sau să repare o stradă. De ce nu se comasează localitățile? Pentru că fiecare primărie e o mică împărăție, cu buget, influență locală și voturi de mobilizat în alegeri. Iar politicienii nu vor să piardă aceste mici bastioane de putere.
Pasul patru: recuperezi banii furați. Știți voi de cine.
Aici ajungem la adevărata rană deschisă: furtul instituționalizat din bugetul public. De 30 de ani, s-au furat miliarde sub formă de contracte umflate, achiziții fictive, salarii speciale și pensii „nesimțite”. S-au făcut anchete, dar prea puține condamnări. Banii furați trebuie recuperați urgent, confiscând averi nejustificate, urmărind fluxurile financiare și oprind hemoragia din buget. Asta ar însemna voință politică reală și justiție neîncălecată.
Pasul cinci: desființezi subvenția partidelor politice.
Sute de milioane de lei din bugetul de stat se duc anual către partidele politice, sub pretextul „consolidării democrației”. Realitatea? Banii aceștia sunt folosiți pentru campanii de imagine, sedii luxoase, clientelism și răsplătirea celor obedienți. Dacă nu pot supraviețui prin cotizații și donații transparente, înseamnă că nu au sprijin real. O democrație autentică nu se ține în viață cu perfuzii de la buget, ci cu încredere și participare liberă.
Pasul șase: oprești importurile de alimente pe care le putem produce în țară.
România, țară cu pământ roditor și tradiție agricolă, a ajuns să importe roșii fără gust, cartofi congelați și carne îndopată cu hormoni. În timp ce fermierii români dau faliment, supermarketurile se umplu de produse străine. E o rușine națională să importăm mâncare într-o țară care poate hrăni 80 de milioane de oameni. Prioritatea trebuie să fie sprijinul real pentru producătorii locali, infrastructura de depozitare și limitarea importurilor care sufocă agricultura românească.
Pasul șapte: oprești voucherele de vacanță pentru bugetari, tai salariile de 20.000 de euro din agenții, impozitezi pensiile de 100.000-120.000 lei cu 70%, inventariezi repede averile politicienilor din 1990 până azi și urmărești ce au agonisit din furt, ce au transferat peste graniță și care e proveniența.
O țară care nu are spitale decente, școli dotate sau drumuri civilizate, dar acordă sute de milioane de lei anual în vouchere de vacanță pentru bugetari, e o țară cu priorități perverse. Aceste vouchere nu sunt o formă de sprijin turistic, ci o mită mascată, o formă de liniștire a nemulțumirilor din sistemul de stat. Dacă vrei să ajuți turismul, fă-o prin politici publice generale, nu prin cadouri selective din banii tuturor.
Șapte pași. Atât. Cine vrea cu adevărat, poate începe chiar azi.
Dar nu o va face. Pentru că nu există voință reală, ci doar spectacol politic ieftin, rotit în cercul vicios al promisiunilor și trădărilor. Reforma reală doare, smulge din rădăcini privilegii, distruge complicități, scoate la lumină hoția. Iar sistemul actual e construit tocmai pentru a evita orice durere pentru privilegiați și a o transfera, cu cinism, asupra celor mulți și tăcuți.
Ce ne trebuie, de fapt?
Un stat suplu, funcțional, cu instituții care lucrează pentru cetățean, nu împotriva lui. Un stat care nu se teme să dea afară inutilii și să recompenseze meritul. Un stat care nu-și mai tratează poporul ca pe o turmă de vaci de muls, ci ca pe un partener în reconstrucția unei națiuni demne.
E timpul ca cetățeanul să devină stăpân, nu supus.
Nu e un vis, e un drept. Dar acest drept trebuie revendicat. Trebuie să cerem, ferm și răspicat, tăierea risipei, sancționarea furtului, stoparea privilegiilor nemeritate. Trebuie să ne ridicăm din genunchi și să spunem: „Ajunge!”
Cei care îți spun că nu se poate, trăiesc din faptul că tu nu știi cât se poate.
Să nu-i mai credem. Să nu mai acceptăm scuza incompetenței. România are resurse, are oameni capabili, are potențial. Dar toate acestea sunt sufocate de un sistem corupt care refuză să elibereze frâiele.
Și atunci, ce facem?
Începem. De la noi. Nu mai acceptăm minciuna ca normă. Nu mai închidem ochii la furt. Nu mai tăcem. Îi întrebăm, zi de zi, pe toți cei care ne conduc: ce ai făcut azi pentru țară? Ce ai economisit? Ce ai oprit din risipă? Ce privilegiu ai desființat?
Pentru că în joc nu mai sunt doar banii noștri.
În joc este viitorul nostru, demnitatea noastră, copiii noștri. Și pentru toate astea, nu mai avem voie să stăm în margine. Trebuie să cerem, să schimbăm, să luptăm. Cu bun-simț. Cu curaj. Cu responsabilitate.
Economia reală începe cu moralitate.
Și se termină cu respectul pentru banul public. Nu există altă cale. Nu există „nu se poate”. Există doar „nu se vrea”.