Am cercetat dosarele întocmite de fosta securitate comunistă pe numele filosofului Ion Petrovici filă cu filă. Am parcurs toate notele informative depuse de numeroșii informatori (unii dintre ei au fost chiar colegi cu filosoful în închisoarea Aiudului) și m-am consternat de fiecare declarație denunțătoare privitoare la purtările filosofului, la întâlnirile avute și la discuțiile purtate. Multe din ele erau plate, banale, scrise în conformitate cu un angajament asumat și-am dat seama de toate acestea în volumul nostru din 2005 –Ion Petrovici în vizorul securității, apărut la Editura Saeculum I.O. din București. și nu mai revin, și în aceste rânduri, asupra acestui capitol din viața filosofului.
Alta este problema care m-a surprins, m-a intrigat și m-a consternat; Ținerea filosofului sub observație necurmată, supravegherea și urmărirea lui sistematică, zi de zi, n-a fost o invenție exclusiv comunistă, nu era doar lucrarea unei instituții toxice. o acțiune diabolică și spăimoasă de care depindea destinul multor oameni, în fața căreia toți trebuia să ne dovedim nevinovăția. Comunismul n-a făcut decât să radicalizeze această instituție ticăloasă, să-i încredințeze atribuții discreționare și să-i acorde un loc privilegiat printre instituțiile statului. Securitatea comunistă de la noi, ca ș K.G.B-ul sovietic, ca și alte instituții similare din celelalte țări comunistei a devenit cea mai temută instituție a statului comunist, în fața căreia tremurau chiar și demnitarii cu înalte funcții în aparatul funcționăresc. În viziunea ei, nici un om nu s-a născut inocent, toți poartă o vinovăție apriorică și fiecare trebuie să fie în permanență pregătit pentru a-și dovedi nevinovăția.
Oriunde a ajuns la putere comunismul, prin intermediul securității, a degradat și compromis tot ce se putea compromite. A compromis ideea de stat, care nu mai apără cetățeanul, a compromis instituțiile statului și-a stricat societatea, care avea, de bine, de rău, o tradiție, o percepție a moralității, a relațiilor interumane și o scară a valorilor verificată istoric. A transformat-o într-o gloată, într-o masă de delatori. Suspiciunea generalizată a devenit malaxorul care toca, măcina și elimina tot ceea ce dădea semne de nesupunere și neîncolonare. In relația cu colectivitatea, cu societatea, așa cum și-o dorea regimul comunist, individul era întotdeauna sacrificat. Numărul delatorilor devenise așa de numeros că nu se știa niciodată ce urmărește cel aflat lângă tine – la locul de muncă, în tren sau autobuz, în sala de spectacole sau la coadă la magazin.
Faimoasele cisle sătești, acele întruniri spontane ale oamenilor din satele și târgurile românești, moștenite din vremuri medievale, prin care obștea discuta problemele comunității și ale țării, devenise un pericol, putând fi socotite oricând ca întruniri subversive. Peste Poiana lui Iocan băteau vânturi pustiitoare și oamenii se claustrau într-o singurătate abulică. Ceea ce, de veacuri, constituie o formă de coeziune, de sinergie și de solidarizare socială devenise, dintr-o dată, un pericol social și un pretext pentru a furniza alte cazuri neînduplecatului Tribunal al Poporului.
Sigur, societatea modernă impune alte reguli de conviețuire. Securitatea comunistă nu era chiar o invenție a partidului clasei muncitoare, ea prelua și radicaliza o formă de supraveghere existentă și în vechea administrație democratică. O instituție similară ,sub forma Siguranței, existase și în vechea guvernare liberală, dar aceasta funcționa cu discreție și fără racolarea unui număr atât de mare de colaboratori, Cei urmăriți de vechea Siguranță, n-au știut niciodată că sunt urmăriți, în timp ce dubele negre ale securității băteau noapte de noapte satele și orașele țării în căutare de dușmani ai poporului și securiștii primeau din partea statului recunoașteri mari pentru aceste isprăvi diabolice. Oamenii aflau abia dimineață cine au mai fost ridicați, își făceau semnul crucii și se îndoiau că-i vor mai revedea vreodată reîntorși acasă.
Dar răul cel mai mare și mai greu de vindecat produs de comunism a fost malignizarea întregii societăți prin numărul mare de turnători racolați de securitate. Fenomenul a devenit evident mai cu seamă după revoluție. când cu mare greutate se puteau găsi oamene nemâmjiți și nesuspectați de sindromul colaboraționsm. Fenomenul era atât de masificat încât PNȚCD-ul, care își făcuse un titlu de glorie din închiderea ușii tuturor celor ce proveneau din aceste categorii a trebuit să renunțe la această condiție.
Câți au ieșit din comunism curați și dispuși să întroneze o altă ordine socială? Cu cine să mai facă un partid de masă dacă se exclude exact grosul populației? Foștii deținuți politici? Mulți dintre ei, chiar liderul Constantin Ticu Dumitrescu erau deja contestați, iar la nivel local, prin județe, era o harababură imposibil de gestionat, căci fiecare se lupta cu fiecare și se contesta reciproc. Se vedea de la o poștă că regimul comunist malignizase societatea pe termen lung, iar o resetare nu era posibilă cu generația lăsată spre moștenire. Sistemul era bine înțelenit și funcționa mai departe, cu precizie de ceasornic. Oferta pluripartidistă, nu însemna mai multe opțiuni politice, ci mai multe variante ale aceluiași erzaț congelat și nereformat, încremenit nu în proiect, cum credea Liiceanu, ci într-o mentalitate gregară, obedientă și bine virusată ideologic.
Alegeri libere? Da, dar oferta politică nu propunea alternative diferențiate ci doar variante ale aceleiași patologii.
Bine-a zis confratele de la Huși:
La alegerile din mai
S-a văzut cun merge treaba
Zeci de ani pe ceaușei
Nu i-am curpupat degeaba
A trebuit, până la urmă, țărăniștii, să ajungă la formule de compromis, ocupându-se cu anumite distincții concesive – între comuniști și membri de partid, sau între regat și republică.
Prof. Ionel Necula, Tecuci