Nostalgia după comunism nu e un lucru simplu.
Sunt destui compatrioți care procedează precum cumetrele la piață care-și ridică fustele. Și se păruiesc. Pensionarilor în veci nu le vină să creadă încă că vor uita curând figura poștăriței. Sitele cern acum caractere. Și suntem din ce în ce mai puțin dispuși să ardem. Mi-au crăpat câțiva neuroni urmărind diurnul. De aici nu se scapă, de aici nimeni nu iese viu.
Dumnezeu nu dă cu bâta, acționează doar prin oameni. E plin teritoriul de criminali cu legea în mână. Asta deși românii vor să moară în patul lor. Suntem vinovați prin nepăsare. În această caracatiță originală spitalele sunt lagăre de exterminare. Locul guvernanților e în pușcărie pe viață.
Mistici au rămas numai copiii, naivii lumii. Trăiesc în lumea interioară a sufletului lor și când ies în lume îngheață de la frigul acesteia. Plus c-avem o religie de fațadă promovată la niște curve de televiziuni.
Am un vecin, fost milițist, dobitoc sinistroid. Un personaj destul de alunecos și sulfuros. Umblă cu vrăjeli veștejite. Și-a găsit și ujn public dornic doar de fumigene, Experți de ziua a 7-a. Are multă libertate mentală, un dement pozitiv. Vorbește ca să nu adoarmă, oricum nu-l ia nimeni în seamă. L-am privit cu ochii bulbucați încă de când eram tânăr și la trup curat, cum zicea Cezar Ivănescu. Mai apoi am aflat că și comuniștii au avut boieri. Și încă ce boieri! Niște pițifelnici. Reclamagii ai curăntelui, trăiesc frumos, pe barosăneală.
Marii bogătași pe vremuri le încredințau ca zestre viitorilor gineri numeroasele lor procese. Bulgarii au făcut proces al privatizărilor, un fel de proces al postcomunismului. La noi, procurorii și-ar putea întocmi rechizitoriile după ziarele vremii. N-ar fi mare bătaie de cap.
Poate de aceea eu sunt povestea unei zile. Ignorând fanfaronii muncii la timp aș fi știut ce să fac. Altfel nu ajungeam să le urlu: opriți-vă, ajunge! E ca-n bancul cu bărbatul care sună la urgență: veniți repede, băiețelul meu a înghițit un prezervativ, ca după cinci minute același bărbat să sune din nou. Nu mai trebuie să veniți, am găsit altul.
Poeții continuă să scrie. Unii degeaba. Deși fiecare vers al lor în parte este călit în jarul suferinței. O parte îi considerăm derapați violent. Doar cititul este o activitate subiectivă, te poți afla într-un moment propice sau nu pentru un anumit tip de lectură. Suntem în nefericita situație de a avea reală nevoie de cârje psihologice pentru a funcționa.
Suntem îngrozitor de vremelnici. Asistăm la o infecție și la o tiranie planetară. Se răspândește într-o voioșie corono-deruta. Nici la mine nu e clar totul. Ar trebui să scriu despre viața de gazetar în civilie, nu despre lucrurile serioase.
Sfatul meu: nu mâncați mărul otrăvit de magazinele de presă on-line ce-mi poartă stindardul. Ne aflăm în pandemie, nu în criză de isterie. Nu mi-a spus-o marele Ar arhat. Mie, un banal soldat al presei incomode. Avertizările publice ale ziariștilor abundă, mai ales că are și presa rolul ei. Dar românii vor să fie mințiți și exploatați. Am trecut și peste o iarnă capricioasă, ca o primăvară nerăbdătoare. Am citit asta pe fascinantul și tot mai murdarul FB. Aici se spun lucrurilor și oamenilor pe nume cu un ton prea acid. E în acțiune societatea orweliană.
Oficializarea României ca o colonie de sclavi e aproape. Nu vă lăsați înșelați de aparențe. Există un ceas care, chiar dacă nu îl auziți, ticăie și măsoară timpul pe care îl mai avem până la începutul unui colaps economic. Nu avem cum să ne păstrăm avuția individuală într-o țară care nu mai produce avuție. Nu vom putea supraviețui la nesfârșit. Ne grăbim să cheltuim economiile făcute.
Armata e singura salvare. Cine vrea să audă și să facă ceva e liber. Sunt primul român de acord cu așa ceva.
Cu plecăciune,